Era...

Era o dupa-amiaza tarzie de iarna, pierduta-n adierile timpurii a nunei primaveri ce se anunta neasteptanda.

Ochii-i scrutau curiosi o strada.O strada, pe care nu o vedea prima data... de la balconul garsonierei ei minuscule.

        Cauta frenetic in umbletul  grabit al barbatilor de pe strada, ceva legat de un umblet  pe care-l cunoscuse candva..Acel umblet recunoscut intr-o persoana pe care o stia atat  de bine, insa ,realiza ca o constientizase prea tarziu.

       Si-ar fi dorit  sa recunoasca umbletul acela in altcineva... acum  ar fi pregatita sa admita totul, sa simta adevarul pe propria piele.

Avea pe timpuri atata frica in ea, incat numai cand era singura se  mai recunostea.

Si cand il cunoscuse pe EL, se autoidentifica, devenea toleranta cu oamenii din trecutul ei, cu umbrele copilariei, atunci cand strangea in brate o schimonoseala de jucarie colorata.

         Nu i-a iertat ca a disparut mai curand decat aparuse; nu s-a iertat pe ea ca l-a lasat sa scape.

Inca mai vrea sa stie ce simtea el, cum ar fi fost daca el ar fi stiut cum il simtea Ea.

         Acum a reaparut...dar nu e EL ...vrea sa daruiasca  iertarea pe care o are pregatita de mult si sa purceada la drum.

        De aia priveste curioasa pe drum, de aia cauta cu sete acel umblet...dar daca  ar trebui sa vada numai niste ochi?  sau...sau sa auda O voce? ...cum ar fi atunci?

Atata cautare si nerabdare pentru ceva ce e pe drum :))

          Si ce?!?

Si cum ar fi daca l -ar recunoaste inca de pe caile lui ratacite?Inca inainte ca El sa -si reaminteasca ceva simplu: ca  a iubit-o intotdeauna si o va iubi in fiece existenta a lor...????

                                                                              particicii mele noi, cu mult         drag!