joi, 23 februarie 2012

Apusul de pe plaja



Insula se pregatea de apus si totul se colora intr-o lumina stranie, calda si protectoare.
Pasea timid si nisipul catifelat se racorea umed sub talpile-i incretite si mici, sub degetelele-i firave si inocente.
Ochii-i , si asa neobisnuit de mari pentru o faptura atat de minuscula,  se dilatau atat de tare incat lumina devenea prea multa.... avea insa o sete in irisii aia negri, o sete seculara ce vedea pentru prima data  totul, ce iubea fiece coltisor surprins, ce ridica oda universului, trecutului si existentei .
         Nu mai exista nimic, nu erau ganduri si Ea... era tot..tot si nimic.Radea si plangea de fericire...ii placea sa faca parte din aceasta oaza, stia ca era visul transformat in realitate al mamei ei, al fiintei care o iubea atat de mult inainte ca ea sa apara vreodata..
Si acum, cand zareste in ochii mamei toata recunostinta, speranta si temelia frumusetii ei, acum o iubeste si mai mult ..pentru ca stie....stie ca Ea a fost visul ei cel mai indraznet, a fost mangaierea ei, promisiunea existentei unui viitor!
         Mama a iubit atat de mult sa se joace cu carliontii nevazuti ai fiicei ei, incat a proiectat in viitor toata dragostea din fiinta ei.... si acum , fetita paseste pe plaja din fata casei, alearga in piciorusele-i dezgolite surazand  cristalin  si grabindu-se sa mai vada o data cum Soarele ce i-a fost daruit, joaca ascunsa cu Ea...cu ea si cu marea cea nemarginita care spala pacatele sufletelor de atatea milenii..
         Are o legatura tainica cu natura si , desi e micuta e atat de constienta, atat de prezenta...
Stie stelele de cand era inca o celula....oricum astepta de mult momentul sosirii fizice.Isi alesese parintii cu prea multa grija pentru ca, nu vroia candva sa se desparta de chestiile pe care le simtea.
Era capabila sa perceapa prea multe frumuseti si, daca astea aveau sa-i fie inlocuite candva, ceruse sa le recunoasca mereu, in orice ar fi putut simti altcandva.
         Stia atat de multe ...dar nu erau o povara pentru ea...totul era simfonia ei de fundal si multumea Cerului  
pentru reintalnirea parintilor ei, pentru sunetul marii ce i se asternea umila la picioare, pentru parfumul culorilor apusului, pentru papadia prin care privea acum Soarele, intinzandu-si manutele rumenite de caldura protectoare a universului ei.
         Era bine sa fie copil!
         Doamne cat de bine era!
         Si avea o mostenire valoroasa.....iubea viata si stia ca avea sa o iubeasca mereu la fel de frenetic, la fel de pasional.Nu-i placea cand tatal ei o certa ca fuge asa, dezgolita , in rochita ei turcoaz, inca de cand roua -si picura dulceata pe floricelele mamei de la geam.
Dar il iubea atat de mult...stia ca ii vroia binele, stia ca e un copil special si de fiecare data il imbuna cocotandu-i-se-n spate  fix cand el era prea ocupat cu sapatul gradinitei de legume.
El ...striga la ea , mustrand-o si incercand sa-si ascunda zambetul sugubat:
     "   -Habauca bujinoasa,iara vrei necajita?!
         Ia fugi la maica-ta si rapeste-i o sarutare! "
Ascultatoare, se furiseaza zambind cu gropitele ei fragede,picurate pe falcutele  rotunde, si pandeste pantecul ce a zamislit-o nu foarte de mult.
         Mana calda a mamei descrie pe o foaie un balet ciudat al unei stari de suflet...cuvintele curg ,mirosul de cerneala inteapa nasucul fetitei incruntate in curiozitatea ei.
Paseste pisiceste, se arunca in bratele mamei si ferindu-i carliontii de pe obraz i-l saruta cu toata fiinta sufletului ei de copil.
Fuge apoi, alearga nebuneste, tragand cu ochiul spre fericirea din ochii parintilor.

Nu stie cat de constienti erau Ei, ca Ea chiar nu e o intamplare...poate le va spune candva...
sau poate ei o simt deja..
Acum vrea doar sa se bucure...sa -i iubeasca....sa daruiasca mult mai mult de cat a primit Ea pana acum, ca si copil.
De ar putea ....... ar renunta la ea si ar darui totul copiilor din lume...
DA...le-ar da rasaritul de dimineata, nisipul umed de pe malul marii, valurile de azur, paleta de culori zamislita de soare la apus, gustul unic al bauturii ce tatal ei i-o reinventeaza zilnic, mainile mamei impletindu-i grijuliu zulufii neastamparati, boticul umed al catelusului ce o urmareste peste tot...
Ce n-ar da sa  vada copiii! Sa vada ochisori umpluti de bucurie!
Se uita suuuuuus, se uita spre infinitul existentei tuturor si-si doreste sa-si gaseasca scopul candva.
Sa afle de ce Ei  i se cuvin atatea...si altora atat de putin..
Din pacate a fost nevoita sa ia cu ea si stropul de uitare necesar si, desi ii e cunoscuta necesitatea,mintea-i frageda se chinuie sufocata sa-l renege.
           Daca ar putea imbratisa , pe rand ,2 minute , pe fiecare om in parte, exact cand el ar simti nevoia unui umar de plans..atunci....atunci nu ar trai degeaba.
Nu s-ar simti egoista in venerarea darurilor ce i -au fost menite.
Va veni si ziua Ei...
Pana atunci se bucura!
Sta intinsa pe mal si se lasa spalata de orice urma de gand din univers.
Ochii-i deseneaza amurg cu stele si ea,EA..... doar ESTE.





Un comentariu:

Unknown spunea...

se zice ca trebuie sa deschidem ochii la semne...uneori doua poze ce se completeaza, genereaza povesti ..povesti din trecut, povesti de vise,povesti in realitati paralele sau poate povesti din viitor :)