Zile pline de culorile Curcubeului launtric ce te ploua a pace, puțin câte puțin.
Nu mai stiu ce-i azi, ce a fost ieri ce-o fi maine... Ce or fi zilele , ce or fi Nopțile ce ma invelesc in mine , din mine, in voi cu voi?
Sunt ganduri ce vin si pleacă,ce nu-s ale mele decât in măsura in care sunt si ale tale si le împărțim corect pe din doua sa ne fie usor.
Întrebări mii, Răspunsuri inzecite , soluții turnate cuminte pe gât, una câte una cu câte o gura sanatoasa de viata .
Nimic concret, ceata densa ce se lasa amețitor peste cap, dând o falsa iluzie de plutire prin nori.
Sunt sătulă de asteptari.
Le am cusut prea mult cu ața albă crezând ca mi se cuvin, ca or sa mi se se aseze toate la picioare chiar daca eu nu am curajul să le trăiesc, sa mi le cer, sa mi le merit.
Si daca as începe doar sa dau?
Fara sa cer, fara sa tânjesc
Fara sa plâng, fara sa sper?
Daca as începe sa fiu tot ce sunt?
Fara sa ma compar , sa ma judec ,fara sa dau explicații despre nimic? Sa curg , sa ma preling goala, dezbracata de orice inhibitii si scenarii ale unei variante palpabile de viitor? Cum ar fi daca nu as mai intreba ci doar as trai, as iubi, as darui? Azi o sa ma regasesc, o sa ma recunosc, o sa ma imbratisez. Pentru ca sunt Eu.
De ce țipete si rictusuri fade, sprâncene incruntate si sete de oameni pe care sa-i mănânci cruzi oricand:Dis de dimineața, la prânz si seara? De unde atât testosteron ,bice, cohones si ahtiere dupa bani? Feminitatea zorilor noastre nu mai e decât o naluca ratacita in jungla. E o chestie ornamentala de consum , ca o amanta ce-ti satisface poftele carnale si atât. Din păcate nu e decât ruj , tocuri si machiaj , o masca trista aruncată pentru a juca rolul unei existente ideale , dar absurda. E nefericire infinita, confuzie, sexualitate neinteleasa . Nu mai vad decât rar femei . Mi e dor de dragele de ele, de zâmbetul lor , de norisorul de mireasma si culoare ce le e irevocabil carte de vizita.. E vorba de acel feeling cand o boare primavarateca te ademenește sa sorbi însetat din viata. Si o faci fara sa vrei, cu un zâmbet tâmp si mulțumit , curios si iubitor, mai bun si mai curajos. Womenship owns us, so ladies Let's live this glimpse of heaven emoticon wink
Soare cu dinti de iarna obraznici ce musca din obrajii calzi si mofturosi cu ne-chef de trezire. Same old story: răceala in metrou, alerg cu ultimile forte spre 335 ul care se grăbește sa ma oblige sa intarzii. Ușile se închid brutal in urma mea, ma strecor strengareste sa mi validez călătoria , ca un bun cetățean. Conștientizez ca nu am de ce sa ma țin si autobuzul ma smulge , trantindu-ma-n constientizarea ca da, sunt un robotel al sistemului. Surpriza totala: un zâmbet larg , topit in niste ochi imensi si caldurosi îmi oferă brațul ca sprijin .. Curios in fata mea e scris mare: "pe parcursul călătoriei, va rugam sa va Țineți de bare." In prima instanța accept, apoi timid si neobisnuita cu atâta caldura din partea unei femei străine , observ o chestie deasupra capului meu numai buna ca scăpare. Nu ezit mult, multumesc si o folosesc. La următoarea Stație roboțeii tristi se permuta si aranjează grabiti in fel si chipuri, dar fara de combinatii.. Cu un zâmbet încrustat pe chip încerc sa mi mențin un loc, cu picioarele pe pământ , insa sunt izbită in nenea ursuz de lângă mine. Caut ochii de adineauri, multumesc încă o data si iau mana ce mi s a oferit , spunând ca e mai bine asa. Un domn cu ochelari, constient si el de o noua zi , e prins de sceneta si mi oferă locul sau. Multumesc cu incantarea unui copil inocent. Si da... Sunt ore bune de atunci si încă zâmbesc..
Noul e nou doar de cateva zile , E atat de nou ca-ti umple inima de feelingu-uri contrare.. Noi si vechi care armonizeaza, se lupta , canta ,rad , sau tipa.... e ca si cum inima e mai mare , sufletul se trezeste si nu mai intelegi nimic nici cine esti, nici cine e in oglinda... nici de ce esti atat de sensibil, singur, gol, nu mai stii ce vrei , ai uitat cine esti ce cauti tu aici? esti atat de singur incat nu mai stii sa te iubesti, nu mai poti sa nu tipi, nu mai... nu mai nu mai stii nimic... si culmea ca, cu tot raul asta ce curge , se duce,se pierde ,nu mai reusesti sa simti nimic de maine.. nu poti anticipa, nu mai stii cum sa respiri, te sperie ca nu mai poti avea nici un plan, esti in voia sortii, a vietii, nu mai ai nici un control... nici nu mai vrei!!!! vrei si tu sa zbori, vrei sa fii tu vrei sa zambesti! sa nu ti mai fie frica de orice umbra ca unui iepure fricos, vrei sa iuuuuuuuuuuubesti , Doamne cat te iubesc, Doamne ce nebun sunt! Nu intelegi ce vede lumea in tine, caci ochii ti -i ascunzi pana si de tine, cand te privesti in oglinda. Nu te mai gasesti..nu te mai gasesti ..unde esti? ce te faci? Mai esti? Mai traiesti? MAi iubesti? Cum daca ai incetat sa existi, sa respiri, sa te bucuri? E o scrisoare deja disperata in cautarea omului din tine care a ramas blocat in experienta vietii.. care s-a racit de frica, care a inghetat ca nu cumva totul sa se sfarseasca atunci.. care si-a calcat pe toaata mandria, frumusetea si bunatatea incercand sa-si daruiasca fara sa-l doara, niste convingeri care te-au palmuit , inrobit si facut altceva, cand ele trebuiau doar intelese si transformate, mai departe in concordanta cu ceea ce simteai. De ce atat suferinta? De unde atatea filme aruncate aiurea, in mintea asta care nu mai vrea deloc sa taca? Lasa trecutul, iarta! Iarta tot, pe toti si pe tine. E o experienta , e viata, nu te mai agata atat. traieste liber, zambeste , accepta, iubeste! Aici e marturia unui bolnav ce vrea sa se vindece. E ruga noastra , ridicata mare la cer, cu toata recunostinta din lume pentru tot, cu toata intelegerea pentru a putea face fata vietii si cu increderea ca lucrurile se vor aseza in conformitate cu tot. Doamne cat ii iubesti pe toti, cat iubesti totul si cat ar trebui sa te iubesti si pe tine... Si o faci..in fiecare secunda mai mult, ca sa poti iubi totul mai mult, sa evolueze totul intr-o armonie desavarsita.. Te lasi purtat, vei fi curajos, hai ia-ma de mana!
don't be so afraid of me, I'm still looking deep without , I'm still tring to get more lovable, each day more , each second ligher, each moment all yours. Oh my darling, I' m all about you, all about your sweet soul loving mine entirely. https://www.youtube.com/watch?v=vyT-oGDnMqE
Ganduri bune si rele.. Ganduri bune ce le imprastii in stanga si dreapta le daruiesti oamenilor sa culegi zambete, sau zambesti sa aduci lumina acolo unde totul a fost stins, unde numai speranta mocneste oarba surda si muta. Ganduri rele pe care ti le servesti dimineata la mic dejun sau seara la cina cu o dezinvoltura care te macina pana si pe tine. Nu indraznesti sa le arunci in stanga si dreapta pentru ca te ranesc si pe tine prea tare..asa ca stai si le rumegi tacut, trist pana reusesti sa le alungi o data cu noaptea. Sa le colorezi si sa le agati ulterior in suflet si zambet transformate total. Urari de bine sau mini remarci sincere si inocente care sa ateste sclipirea din fiecare din noi, sclipiciul ala curios de nestemata ascunsa intr-un invelis ludic si apetisant. Soare, albastru linistitor si freamat de libertate... Noi culmi de cucerit, noi oameni de iubit si admirat, noi experiente de savurat. Totul e perisabil, totul nu ramane decat la nivel de emotie, traire, simtamant, asa ca eu aleg sa fiu un soare. Un soare pe cerul geros de ianuarie ce a ales sa straluceasca puternic indiferent de frig, bucuros de atata zapada care sa ma ajute sa raspandesc macar 1% din lumina ce se ascunde timida in lumea noastra. Azi deschid ochii pentru prima oara, a doua oara in viata asta ciudata cu mari, campii dealuri si munti. Respir si iubesc. E bine.
O scrisoare sincera catre mine. De ce o scriu? Ca sa fie vazuta de alti ochi decat ai mei de acum, sau fie si ei ,intr-o maniera sincera, eliberatoare si constructiva. Un soi de autopsihoterapie, un loc cald unde sa-mi oblojesc ranile, iert trecutul, accept prezentul si imbratisez femeia care mi se asterne la picioare, atat de "altfel " ca ma sperie. Sunt chestii care desi ar trebui sa le vars si vindec, ca o varsatoare ce sunt, le innod si le ascund smotocite ,stand mereu in dubii cum sa ma eliberez de ele. Am uitat cum sa zambesc si eram cea mai buna, am uitat cum sa rad din fiecare particica a corpului, am uitat cum sa iubesc. Sunt o straina care se cauta nebuna prin fel si fel de oglinzi umane,care admira fel de fel de fatete dar nu mai stie cine e, ce vrea de la viata, unde s-a dus? Sunt intr-o letargie mocirloasa din care-mi fac curaj cu greu ,sa ma ridic. Am devenit atat de anosta incat ma tem sa nu deranjez, ma tem sa fiu in vreun fel posibil anume,ca nu cumva lumea de langa mine sa nu ma mai recunoasca, sa nu stie cum sa ma accepte, cum sa ma tina in brate si sa ma impinga sa-mi desfac aripile si sa plec spre mine... Gandurile nici nu vor sa se mai duca spre ceva pozitiv, ci raman pe nisipurile miscatoare ale neincrederii , consumandu-ma incet si sigur pana la epuizare. Stiu ca trebuie sa ma reinventez, sunt deja alta dar cum sa ma exprim, cum sa fiu, cum sa zbor cu detasarea care-mi curge in sange din prima secunda ce m-am nascut? Sunt un amalgam de euri din diverse clipe ale unui trecut ce-mi pare vis acum, vin flash-ri peste flash-uri si nu mai inteleg nimic. Exista Deja-vu-uri,semne , oameni noi si frumosi cocotati pe muntele propriu de glorie si naturalete,exista autenticitate nevinovata , pura , eterna.. Si tind cu atata desavarsire spre ele ,tremurand de emotie ,dar traind o angoasa stupida care inca ma teleporteaza intr-o lume cu ganduri de frecventa mult prea joasa..
Toata problema e cu educarea mintii . am uneori impresia ca tratez cu prea multa vehementa o chestie ce nu tine de gandit, ci doar de trait, de simtit. Ma transform si o simt. Ma transform si am cerut-o. Dar cine voi fi? ca nu-mi dau seama? se poate sa-mi placa de mine in asa maniera incat totul sa curga natural, firesc, uman si iubitor? de unde atata aviditate dupa control, cand nimic nu mai poate fi previzibil? Iar in contextul crizei existentiale, mi-am pierdut interesul pentru ludic, am devenit prea serioasa, prea rigida, prea atenta la tot ceea ce fac , pentru a nu fi perceputa gresit. Mi se intampla uneori sa ma trezesc vorbind si sa aud debia cand graiesc ,ceea ce zace inauntrul meu. Sa aud o voce a mea pe care nu o mai cunosteam si suna de parca nu as fi eu.. dar suna atat de placut ca-ti creste sufletul de multumire. Si simt ca nu am cu cine vorbi, ca nu am cu cine ma cunoaste, nu am cu cine evolua. Sau poate am ,dar din aceeasi teama stupida de a nu fi judecat , etichetat ma inchid in mine in loc sa ma explorez, in loc sa ma arunc in viata si sa ma descopar zambind, zilnic mai eu. Eram atat de buna in a darui, a ma darui, iar acum pur si simplu simt ca vreau sa ma dizolv in lume,nu mi se mai pare ca ceea ce am de daruit mai e la fel de important. O fac zilnic,cu tot felul de oameni dar acum nu mai pot privi oamenii in ochi. Raspunsul inevitabil ar fi ca nu as vrea sa mi se citeasca ce sunt ,caci inca nu o am in cuvinte pentru mine insami. Si cum sa ajuti ,sa daruiesti daca inca nu stii ce ai devenit? Teoretic stiu care sunt pasii spre eliberarea mea, dar practic sunt fara vlaga. Acum trebuie sa am rabdare, un mecanism e deja in miscare de care suntem cu totii perfect constienti. E greu ,dar rabdarea e una dintre virtutile umane pe care inevitabil o bifam la un moment dat cu totii. Incepe lin cu acceptarea,iertarea,constientizarea lucrurilor ce urmeaza si dupa cu,manifestarea lor. Trebuie sa avem rabdare cu noi, sa incepem sa ne reiubim pentru a intelege ulterior ce e de facut. Nu poti sti ce vrei de la viata pana nu te cunosti si nu poti intelege lumea din jur pana nu te intelegi pe tine. Totul se rezuma simplu la arderea tiparelor vechi si renasterea, din cenusa o unui nou eu, apt pentru a realiza toate lucrurile marete pe care ni le-am putut imagina vreodata. Still breathing in and out for love...
Lumea e intr-un maraton continuu incorect,incoerent si absurd. Toti vor sa fie cei mai buni, sa si taraie cracii cat mai rapid peste linia de sosire,indiferent de metode,ca sa poata fi idolatrizati , gadilati profund in egoul lor narcisist , eventual ridicati la stadiul de VIP. Tanjim dupa o firma luminoasa fixata direct pe tamplele pulsande ale unei vieti ce nu ne mai apartine de mult. Devenim un simulacru trist ,tacit de libertate sociala ,familiala si ideologica cu fiecare secunda ce trece peste noi. Suntem atat de rataciti in labirinturile mintii si dorintelor umane, incat nu mai putem respira bunatate,modestie,recunostinta. Incuiem atatea revolte in noi incat am putea scrie oricand cronici sangeroase de razboi ,dar alegem constant sa fim ucigasii de vise,crezuri si profitam mereu cand putem plasa samanta discordiei intre oameni. Am invatat sa spoim adevarul in atatea tonuri grotesti incat nu mai reusim sa-l distingem nici macar pentru mintea noastra . Mintim asa cum mancam: ne imbuibam cu tot felul de chestii de origine indoielnica,fara cea mai mica mustrare. Devenim surzi,orbi ,reci . Ne face o placere deosebita sa auzim oameni rataciti,disperati,pierduti pentru ca ne tine mandri acolo in pozitia de masculi alfa....si ne asigura in viitor un loc cald de victima, care suge ca un tantar toata energia necesara de a stagna cat mai mult posibil. Da,ne place letargia si tot ce e inrudit cu ea. Nu luam atitudine, nu ne punem intrebari ci orbecaim ca niste oi dupa turma,behaind. Oameni buni, intrebarea mea ramane: Ne trezim si noi? Nu dormi Dom'le si nici dumneata domsoara' sau distinsa doamna... Nu dormi, ca o sa adormi !
kyle-thompson E vremea sa te vindeci. Sa nu mai versi in stanga si dreapta of-uri , condamnari, judecati partinitoare,vorbe grele,grimase insipide. E vremea sa inspiri si sa expiri. Dupa ...sa o iei de la capat. Infinit de mult. Mereu si mereu.
Mikael Aldo Sa o faci pana devii mai usor, mai frumos, mai bun ,mai- mai decat ai fost vreodata. Sa devii in sfarsit ce ai fost intotdeauna dar nu te-ai lasat sa fii. Sa infloresti simplu si natural printre toti spinii mintii ce ti-au incetosat vederea, ce ti-au incatusat mainile si otravit sufletul. Sa ai curajul sa te muti inauntru si sa nu ti se mai para gol,pustiu si saracacios. Iar fricile ,pe care in sfarsit nu le mai negi , sa -si zica rugaciunea ,sa devina curaj , iar tu sa radiezi de culoare ,iubire si bunatate. Sa nu mai alergi vise, sa nu mai incui oameni, sa nu mai ai atatea nu-uri in carca cocosata de propriile-ti umbre. Sa ierti si mai ales sa te ierti. Totul e uman , totul e experienta ,totul e dar. Unde alergi? Cand deschizi ochii? Cand te accepti? Si cum sa fii liber daca nu daruiesti libertate? Cum sa zbori daca tai aripi? Lumea nu poate fi schimbata decat prin puterea exemplului. E vremea.. E vremea sa devii cea mai buna versiune a ta. Succes ! ;)
As putea bodogani ore in sir despre ce nu-mi place in lume, ce nu-mi place la oameni. As putea improsca cu noroi in stanga si dreapta fara sa am curajul sa recunosc ca,de fapt , in general nu agream chestiile reprimate in noi, pe care altii le flutura ostentativ prin fata ochilor nostri. Oamenii ne sunt oglinzi, ne sunt lectii, ne sunt muze. Oamenii pot fi tot ce suntem ,am fost sau ne-am dorit a fi vreodata in aceasta existenta.
Oamenii sunt ludicul scaldat in filozofii ambigue, ce ne cersesc adevaruri simtite si nu gandite.
Oamenii sunt actori ce schimba benevol rând pe rând roluri, scene , gusturi , mirosuri într- o goana nebuna spre o perfecțiune incerta si amagitoare.
Oamenii suntem noi si culmea e ca am început a uita ce sunt aia oameni..
Ne trăim rolurile cu atât profesionalism încât ne si identificam complet , ușor cu ele.
Nu mai Ținem cont de cine si ce e in jurul nostru si cu atât mai puțin de ce e inlauntrul nostru.
Știm atât de puțin,simtim atât de puțin, trăim atât de puțin....
Si ne schimbam , ne transformam atât de muuult.
Culmea e ca o facem cu toții, fiecare in ritmul lui...
La fel de imperfect ca si noi.
Ma întreb acum uimita , cu o carte de identitate in mana, cine e fata din poza?
Nu întreb care-i erau visele, speranțele, drumurile si gândurile căci spre marea mea uimire încă-mi răsuna undeva pe fundal un glas cunoscut...
Cunoscut dar atât de străin
Cunoscut dar încă rece, crud si totuși încă prezent.
Dragilor va sfătuiesc ce ma sfătuise si pe mine cineva , cândva ..
Uita-te in buletin si uita- te in oglinda apoi.
Vei înțelege atunci...
Cu un dram de sinceritate te vei uita si la oameni altfel.
Noell S.Oszvald Alb. Lumina. Iar tu, agatat intr-o hipnoza confuza, dar confortabila. Gust de schimbare, emotie, nerabdare... Milioane de cuvinte curgande mental, dar amortite, nearticulate ce zac intr-un colt de gat, asteptand sa iasa pe furis,asa cum le place lor: in grupuri grupulete . Sa se reverse peste lume ,ignorand toate zidurile ei, toate fatetele, toate eu-rile si tu-urile cocotate ignorante pe fiecare din noi ,in tacere... Poate prea mult idealism strica. Poate ne punem prea multe sperante in altii, poate alimentam prea multe asteptari si dorindu-ne atat de mult sa devina realitate toate planurile noastre mentale, uitam sa mai traim ,sa mai simtim , sa ne mai bucuram. Ramai ancorat in adevaruri universale pe care ti le doresti puse in practica si uiti sa mai traiesti dupa regulile unei civilizatii grabite,fugande, aberanta uneori. Iar Doamne,totul zboara, se topeste, se duce, se transforma, ia forme si grotescuri atat de revoltatoare, atat de accelerate incat nu mai stii nimic. Nici ce vrei ,nici cine esti, nici ce se intampla. Am devenit incet cu totii niste orbi, niste nebuni, care fug si nu stiu motivul. Sau o fac din inertie, dupa turma ca na, unde-s multi puterea creste... Uitam de valorile profunde, de radacinile noastre negandu-ne apartenenta la ce e frumos si autentic romanesc. Ne uitam parintii,bunicii, Dumnezeul, uitam tot ce ne-a facut sa devenim ce suntem acum. Ne batem cu pumnul in piept ca suntem cei mai buni,cei mai destepti,cei mai fericiti si cand ajungem acasa ne simtim pierduti. Totul ni se pare demodat, plictisitor din patratica noastra mica din care nu avem curaj sa pasim nici macar o secunda. E confortabil sa fii impins din spate, e confortabil sa nu iesi din tipare si sa traiesti viata pe care ti-o sugereaza asa zisii prieteni si apropiati. Faci o scoala, iti iei un job, te casatoresti, faci un credit cu care te vinzi pe viata, torni doi copii si alergi, alergi,alergi,alergi pana pierzi si ultima suflare. Unii se trezesc si se intreaba unde s-au pierdut? Ce s-a ales de copilul ala visator care dorea sa cucereasca lumea? Intre timp s-a petrecut ceva simplu: VIATA Eu zic sa fim noi sinceri cu noi insine, macar 5 minute pe zi. Sa-ti pui simplu intrebarea: Ce am facut azi pentru visul meu,viata mea ? Tacere... Alb. Lumina. Iar tu, agatat intr-o hipnoza confuza, dar confortabila. Gust de schimbare, emotie, nerabdare...
Fiece om pe care-l cunosti are farmec, Trebuie sa ai doar putina rabdare,cuvinte cateva in desaga si o pofta mare de detalii. Ce suntem decat putina sare si putin piper aruncate in forma de constelatii pe noi insisi,
praf de stele suflat de timp, in vant? Si ce ne-am face daca nu am putea fi cate putin din tot si mai mult, aproape nimic dintr-un univers infinit ? Sunt intrebari multe, multe care ne curg colorate printr-un creier prea mic sa inteleaga . Prea mic sa auda ,prea galagios sa mai simta. Arunca si ultimile griji ce te pulseaza reci si deschide ochii catre Ei oamenii, catre Tine. Azi doar FII... Fii si iubeste. Fii si admira. Fii si savureaza. Fii si taci.
.jpg)
Postări
