Noul e nou doar de cateva zile , E atat de nou ca-ti umple inima de feelingu-uri contrare.. Noi si vechi care armonizeaza, se lupta , canta ,rad , sau tipa.... e ca si cum inima e mai mare , sufletul se trezeste si nu mai intelegi nimic nici cine esti, nici cine e in oglinda... nici de ce esti atat de sensibil, singur, gol, nu mai stii ce vrei , ai uitat cine esti ce cauti tu aici? esti atat de singur incat nu mai stii sa te iubesti, nu mai poti sa nu tipi, nu mai... nu mai nu mai stii nimic... si culmea ca, cu tot raul asta ce curge , se duce,se pierde ,nu mai reusesti sa simti nimic de maine.. nu poti anticipa, nu mai stii cum sa respiri, te sperie ca nu mai poti avea nici un plan, esti in voia sortii, a vietii, nu mai ai nici un control... nici nu mai vrei!!!! vrei si tu sa zbori, vrei sa fii tu vrei sa zambesti! sa nu ti mai fie frica de orice umbra ca unui iepure fricos, vrei sa iuuuuuuuuuuubesti , Doamne cat te iubesc, Doamne ce nebun sunt! Nu intelegi ce vede lumea in tine, caci ochii ti -i ascunzi pana si de tine, cand te privesti in oglinda. Nu te mai gasesti..nu te mai gasesti ..unde esti? ce te faci? Mai esti? Mai traiesti? MAi iubesti? Cum daca ai incetat sa existi, sa respiri, sa te bucuri? E o scrisoare deja disperata in cautarea omului din tine care a ramas blocat in experienta vietii.. care s-a racit de frica, care a inghetat ca nu cumva totul sa se sfarseasca atunci.. care si-a calcat pe toaata mandria, frumusetea si bunatatea incercand sa-si daruiasca fara sa-l doara, niste convingeri care te-au palmuit , inrobit si facut altceva, cand ele trebuiau doar intelese si transformate, mai departe in concordanta cu ceea ce simteai. De ce atat suferinta? De unde atatea filme aruncate aiurea, in mintea asta care nu mai vrea deloc sa taca? Lasa trecutul, iarta! Iarta tot, pe toti si pe tine. E o experienta , e viata, nu te mai agata atat. traieste liber, zambeste , accepta, iubeste! Aici e marturia unui bolnav ce vrea sa se vindece. E ruga noastra , ridicata mare la cer, cu toata recunostinta din lume pentru tot, cu toata intelegerea pentru a putea face fata vietii si cu increderea ca lucrurile se vor aseza in conformitate cu tot. Doamne cat ii iubesti pe toti, cat iubesti totul si cat ar trebui sa te iubesti si pe tine... Si o faci..in fiecare secunda mai mult, ca sa poti iubi totul mai mult, sa evolueze totul intr-o armonie desavarsita.. Te lasi purtat, vei fi curajos, hai ia-ma de mana!
Ganduri bune si rele.. Ganduri bune ce le imprastii in stanga si dreapta le daruiesti oamenilor sa culegi zambete, sau zambesti sa aduci lumina acolo unde totul a fost stins, unde numai speranta mocneste oarba surda si muta. Ganduri rele pe care ti le servesti dimineata la mic dejun sau seara la cina cu o dezinvoltura care te macina pana si pe tine. Nu indraznesti sa le arunci in stanga si dreapta pentru ca te ranesc si pe tine prea tare..asa ca stai si le rumegi tacut, trist pana reusesti sa le alungi o data cu noaptea. Sa le colorezi si sa le agati ulterior in suflet si zambet transformate total. Urari de bine sau mini remarci sincere si inocente care sa ateste sclipirea din fiecare din noi, sclipiciul ala curios de nestemata ascunsa intr-un invelis ludic si apetisant. Soare, albastru linistitor si freamat de libertate... Noi culmi de cucerit, noi oameni de iubit si admirat, noi experiente de savurat. Totul e perisabil, totul nu ramane decat la nivel de emotie, traire, simtamant, asa ca eu aleg sa fiu un soare. Un soare pe cerul geros de ianuarie ce a ales sa straluceasca puternic indiferent de frig, bucuros de atata zapada care sa ma ajute sa raspandesc macar 1% din lumina ce se ascunde timida in lumea noastra. Azi deschid ochii pentru prima oara, a doua oara in viata asta ciudata cu mari, campii dealuri si munti. Respir si iubesc. E bine.
O scrisoare sincera catre mine. De ce o scriu? Ca sa fie vazuta de alti ochi decat ai mei de acum, sau fie si ei ,intr-o maniera sincera, eliberatoare si constructiva. Un soi de autopsihoterapie, un loc cald unde sa-mi oblojesc ranile, iert trecutul, accept prezentul si imbratisez femeia care mi se asterne la picioare, atat de "altfel " ca ma sperie. Sunt chestii care desi ar trebui sa le vars si vindec, ca o varsatoare ce sunt, le innod si le ascund smotocite ,stand mereu in dubii cum sa ma eliberez de ele. Am uitat cum sa zambesc si eram cea mai buna, am uitat cum sa rad din fiecare particica a corpului, am uitat cum sa iubesc. Sunt o straina care se cauta nebuna prin fel si fel de oglinzi umane,care admira fel de fel de fatete dar nu mai stie cine e, ce vrea de la viata, unde s-a dus? Sunt intr-o letargie mocirloasa din care-mi fac curaj cu greu ,sa ma ridic. Am devenit atat de anosta incat ma tem sa nu deranjez, ma tem sa fiu in vreun fel posibil anume,ca nu cumva lumea de langa mine sa nu ma mai recunoasca, sa nu stie cum sa ma accepte, cum sa ma tina in brate si sa ma impinga sa-mi desfac aripile si sa plec spre mine... Gandurile nici nu vor sa se mai duca spre ceva pozitiv, ci raman pe nisipurile miscatoare ale neincrederii , consumandu-ma incet si sigur pana la epuizare. Stiu ca trebuie sa ma reinventez, sunt deja alta dar cum sa ma exprim, cum sa fiu, cum sa zbor cu detasarea care-mi curge in sange din prima secunda ce m-am nascut? Sunt un amalgam de euri din diverse clipe ale unui trecut ce-mi pare vis acum, vin flash-ri peste flash-uri si nu mai inteleg nimic. Exista Deja-vu-uri,semne , oameni noi si frumosi cocotati pe muntele propriu de glorie si naturalete,exista autenticitate nevinovata , pura , eterna.. Si tind cu atata desavarsire spre ele ,tremurand de emotie ,dar traind o angoasa stupida care inca ma teleporteaza intr-o lume cu ganduri de frecventa mult prea joasa..
Toata problema e cu educarea mintii . am uneori impresia ca tratez cu prea multa vehementa o chestie ce nu tine de gandit, ci doar de trait, de simtit. Ma transform si o simt. Ma transform si am cerut-o. Dar cine voi fi? ca nu-mi dau seama? se poate sa-mi placa de mine in asa maniera incat totul sa curga natural, firesc, uman si iubitor? de unde atata aviditate dupa control, cand nimic nu mai poate fi previzibil? Iar in contextul crizei existentiale, mi-am pierdut interesul pentru ludic, am devenit prea serioasa, prea rigida, prea atenta la tot ceea ce fac , pentru a nu fi perceputa gresit. Mi se intampla uneori sa ma trezesc vorbind si sa aud debia cand graiesc ,ceea ce zace inauntrul meu. Sa aud o voce a mea pe care nu o mai cunosteam si suna de parca nu as fi eu.. dar suna atat de placut ca-ti creste sufletul de multumire. Si simt ca nu am cu cine vorbi, ca nu am cu cine ma cunoaste, nu am cu cine evolua. Sau poate am ,dar din aceeasi teama stupida de a nu fi judecat , etichetat ma inchid in mine in loc sa ma explorez, in loc sa ma arunc in viata si sa ma descopar zambind, zilnic mai eu. Eram atat de buna in a darui, a ma darui, iar acum pur si simplu simt ca vreau sa ma dizolv in lume,nu mi se mai pare ca ceea ce am de daruit mai e la fel de important. O fac zilnic,cu tot felul de oameni dar acum nu mai pot privi oamenii in ochi. Raspunsul inevitabil ar fi ca nu as vrea sa mi se citeasca ce sunt ,caci inca nu o am in cuvinte pentru mine insami. Si cum sa ajuti ,sa daruiesti daca inca nu stii ce ai devenit? Teoretic stiu care sunt pasii spre eliberarea mea, dar practic sunt fara vlaga. Acum trebuie sa am rabdare, un mecanism e deja in miscare de care suntem cu totii perfect constienti. E greu ,dar rabdarea e una dintre virtutile umane pe care inevitabil o bifam la un moment dat cu totii. Incepe lin cu acceptarea,iertarea,constientizarea lucrurilor ce urmeaza si dupa cu,manifestarea lor. Trebuie sa avem rabdare cu noi, sa incepem sa ne reiubim pentru a intelege ulterior ce e de facut. Nu poti sti ce vrei de la viata pana nu te cunosti si nu poti intelege lumea din jur pana nu te intelegi pe tine. Totul se rezuma simplu la arderea tiparelor vechi si renasterea, din cenusa o unui nou eu, apt pentru a realiza toate lucrurile marete pe care ni le-am putut imagina vreodata. Still breathing in and out for love...
kyle-thompson E vremea sa te vindeci. Sa nu mai versi in stanga si dreapta of-uri , condamnari, judecati partinitoare,vorbe grele,grimase insipide. E vremea sa inspiri si sa expiri. Dupa ...sa o iei de la capat. Infinit de mult. Mereu si mereu.
Mikael Aldo Sa o faci pana devii mai usor, mai frumos, mai bun ,mai- mai decat ai fost vreodata. Sa devii in sfarsit ce ai fost intotdeauna dar nu te-ai lasat sa fii. Sa infloresti simplu si natural printre toti spinii mintii ce ti-au incetosat vederea, ce ti-au incatusat mainile si otravit sufletul. Sa ai curajul sa te muti inauntru si sa nu ti se mai para gol,pustiu si saracacios. Iar fricile ,pe care in sfarsit nu le mai negi , sa -si zica rugaciunea ,sa devina curaj , iar tu sa radiezi de culoare ,iubire si bunatate. Sa nu mai alergi vise, sa nu mai incui oameni, sa nu mai ai atatea nu-uri in carca cocosata de propriile-ti umbre. Sa ierti si mai ales sa te ierti. Totul e uman , totul e experienta ,totul e dar. Unde alergi? Cand deschizi ochii? Cand te accepti? Si cum sa fii liber daca nu daruiesti libertate? Cum sa zbori daca tai aripi? Lumea nu poate fi schimbata decat prin puterea exemplului. E vremea.. E vremea sa devii cea mai buna versiune a ta. Succes ! ;)
As putea bodogani ore in sir despre ce nu-mi place in lume, ce nu-mi place la oameni. As putea improsca cu noroi in stanga si dreapta fara sa am curajul sa recunosc ca,de fapt , in general nu agream chestiile reprimate in noi, pe care altii le flutura ostentativ prin fata ochilor nostri. Oamenii ne sunt oglinzi, ne sunt lectii, ne sunt muze. Oamenii pot fi tot ce suntem ,am fost sau ne-am dorit a fi vreodata in aceasta existenta.
Oamenii sunt ludicul scaldat in filozofii ambigue, ce ne cersesc adevaruri simtite si nu gandite.
Oamenii sunt actori ce schimba benevol rând pe rând roluri, scene , gusturi , mirosuri într- o goana nebuna spre o perfecțiune incerta si amagitoare.
Oamenii suntem noi si culmea e ca am început a uita ce sunt aia oameni..
Ne trăim rolurile cu atât profesionalism încât ne si identificam complet , ușor cu ele.
Nu mai Ținem cont de cine si ce e in jurul nostru si cu atât mai puțin de ce e inlauntrul nostru.
Știm atât de puțin,simtim atât de puțin, trăim atât de puțin....
Si ne schimbam , ne transformam atât de muuult.
Culmea e ca o facem cu toții, fiecare in ritmul lui...
La fel de imperfect ca si noi.
Ma întreb acum uimita , cu o carte de identitate in mana, cine e fata din poza?
Nu întreb care-i erau visele, speranțele, drumurile si gândurile căci spre marea mea uimire încă-mi răsuna undeva pe fundal un glas cunoscut...
Cunoscut dar atât de străin
Cunoscut dar încă rece, crud si totuși încă prezent.
Dragilor va sfătuiesc ce ma sfătuise si pe mine cineva , cândva ..
Uita-te in buletin si uita- te in oglinda apoi.
Vei înțelege atunci...
Cu un dram de sinceritate te vei uita si la oameni altfel.
Noell S.Oszvald Alb. Lumina. Iar tu, agatat intr-o hipnoza confuza, dar confortabila. Gust de schimbare, emotie, nerabdare... Milioane de cuvinte curgande mental, dar amortite, nearticulate ce zac intr-un colt de gat, asteptand sa iasa pe furis,asa cum le place lor: in grupuri grupulete . Sa se reverse peste lume ,ignorand toate zidurile ei, toate fatetele, toate eu-rile si tu-urile cocotate ignorante pe fiecare din noi ,in tacere... Poate prea mult idealism strica. Poate ne punem prea multe sperante in altii, poate alimentam prea multe asteptari si dorindu-ne atat de mult sa devina realitate toate planurile noastre mentale, uitam sa mai traim ,sa mai simtim , sa ne mai bucuram. Ramai ancorat in adevaruri universale pe care ti le doresti puse in practica si uiti sa mai traiesti dupa regulile unei civilizatii grabite,fugande, aberanta uneori. Iar Doamne,totul zboara, se topeste, se duce, se transforma, ia forme si grotescuri atat de revoltatoare, atat de accelerate incat nu mai stii nimic. Nici ce vrei ,nici cine esti, nici ce se intampla. Am devenit incet cu totii niste orbi, niste nebuni, care fug si nu stiu motivul. Sau o fac din inertie, dupa turma ca na, unde-s multi puterea creste... Uitam de valorile profunde, de radacinile noastre negandu-ne apartenenta la ce e frumos si autentic romanesc. Ne uitam parintii,bunicii, Dumnezeul, uitam tot ce ne-a facut sa devenim ce suntem acum. Ne batem cu pumnul in piept ca suntem cei mai buni,cei mai destepti,cei mai fericiti si cand ajungem acasa ne simtim pierduti. Totul ni se pare demodat, plictisitor din patratica noastra mica din care nu avem curaj sa pasim nici macar o secunda. E confortabil sa fii impins din spate, e confortabil sa nu iesi din tipare si sa traiesti viata pe care ti-o sugereaza asa zisii prieteni si apropiati. Faci o scoala, iti iei un job, te casatoresti, faci un credit cu care te vinzi pe viata, torni doi copii si alergi, alergi,alergi,alergi pana pierzi si ultima suflare. Unii se trezesc si se intreaba unde s-au pierdut? Ce s-a ales de copilul ala visator care dorea sa cucereasca lumea? Intre timp s-a petrecut ceva simplu: VIATA Eu zic sa fim noi sinceri cu noi insine, macar 5 minute pe zi. Sa-ti pui simplu intrebarea: Ce am facut azi pentru visul meu,viata mea ? Tacere... Alb. Lumina. Iar tu, agatat intr-o hipnoza confuza, dar confortabila. Gust de schimbare, emotie, nerabdare...
Fiece om pe care-l cunosti are farmec, Trebuie sa ai doar putina rabdare,cuvinte cateva in desaga si o pofta mare de detalii. Ce suntem decat putina sare si putin piper aruncate in forma de constelatii pe noi insisi,
praf de stele suflat de timp, in vant? Si ce ne-am face daca nu am putea fi cate putin din tot si mai mult, aproape nimic dintr-un univers infinit ? Sunt intrebari multe, multe care ne curg colorate printr-un creier prea mic sa inteleaga . Prea mic sa auda ,prea galagios sa mai simta. Arunca si ultimile griji ce te pulseaza reci si deschide ochii catre Ei oamenii, catre Tine. Azi doar FII... Fii si iubeste. Fii si admira. Fii si savureaza. Fii si taci.
Cand vezi un El si o Ea, tinandu-se de mana, privindu-se unul in ochii altuia ,iti dai seama ca toata lumea se afla in ochi...
iubire mare mon cher.
dupa noua luni de plutire te nasti.
te nasti ca sa zbori, sa cazi,sa topai ,sa te tarasti.
te nasti si nu stii de ce ai facut-o.
te nasti si nu stii daca visezi sau esti treaz.
Esti intr-o continua miscare, o continua schimbare ,o continua dorinta.
zbori, cazi,topai,te tarasti, te ridici, mergi, alergi
dupa care sa o iei de la capat ,iar si iar .
Privesti tot ce ti se deapana alene sub privirile mirate ale copilului din zorii fiintei tale, si-l lasi doar sa se uite..nu care cumva sa se impiedice si sa se loveasca.
Gustul de julituri si sange proaspat ,catarat si pooofta de viata ti le-ai ferecat undeva intr-un geamantan parfuit si mut ..mut de dorinte, de remuscari, de lasitatea de a-ti fi luat in mana haturile ce te duceau pe carare.
Cararea vietii tale..
atat de incolacita, serpuita, colorata ....incat si un batran ar fi fost invidios pe cate ai fi putut tu, trai.
Ma intreb cand o se deschizi ochii, omule? cand o sa intelegi ?
Poate intr-o zi, iti va taia calea un par fluturand in vant, cu un zambet agatat in ochi.
Si tu...vei uita sa respiri.
Vei uita de toate valizele pe care le cari cocosat si vei privi o data spre cer.
Iubire mare,mon cher!
O lasi sa pluteasca,tu zbori, ea te tine de ata ca pe-un balon,sa nu-ti pierzi firea printre nori.
Mai bine deschis, mai bine lucid, mai bine Tu.
Sa fii la fel de liber ca si vantul ,atat de armonios in ganduri si vorbe.
Sa nu mai ratacesti, sa nu mai victimizezi, sa nu mai fii doar un pres de sters picioare incaltate ostentativ de scump.
Sa revii la simpul ala nativ si elegant care-ti agata zambet in privire si intoarce capete pe strada.
Nu pentru frumusete ci pentru acel "je ne sais que " apetisant pe care nu l-ai mai abandonat deloc din vremea cand ai tai parinti si-au intalnit pentru prima oara privirile.
Pe care ti-l recunosti pentru ca in sfarsit Te cunosti.
Mi-e dor sa-mi asez patura mintii pe iarba din mine. Sa o las sa creasca cruda, timida dar ambitioasa, curioasa nevoie mare, sa atinga raza cea luminoasa ce zilnic o tachineaza si o face sa viseze ca, intr -o zi ,ar putea fi un nor....sau o stea..sau un soare..sau o floare. si stau si ma intreb zgaraindu-mi peretii ,care-mi -e cruda si umila mea menire. intrebarile ma siruie reci si fara raspuns pe spate alearga nebune intr-un carusel alb-negru insipid iar eu le gonesc in gradinita mea cu zmeura de pofte. Iarba ce-mi creste ma mananca de dor, ma mananca de zburdat prin arome de libertate pura. ce de flori! o sa le adun pe toate in privire si o sa le impart lumii din nou,sa bea cu totii din viata sa uite de nimicurile corporatiste ale ciorbei de existente pe care o sorb zilnic,fara de gust.. toropeala mare,dom'le astazi.... iti smulge toate chefurile din suflet si le amesteca ametitor in mintea ta inghetata cu gust de pasiune, mare pe crestetul capului, nisip in buzunare si liniste liniste pe pamant. pace si zbor, toate puse in gand,toate legate si duse-n mormant. mananc din pastele mele de azi facute cu zbarnait de nou le savurez lumea trece,lumea vine lumea nu stie nu stie ca azi ele au gust de iarba.. de iarba pe care mi-as intinde trupul, de iarba care-mi cere sa sarut pamantul.
E atata rutina in lumea asta si atat de putin adevar incat nu mai stii spre ce zari sa-ti mai indrepti ochii. nu mai poti sti ce e vis,care e o holograma minutioasa a gandurilor lumii sau cat de impachetata e minciuna pe care o servesti la pranz. ne agatam de singurile colturi de lume ce ne mai inspira inca adevar si ne topim gandurile in ele, zambind.
daca ma pui sa-mi aleg culoarea nu as putea vreodata alege.. as rapi un cer albastru cu pareri albinoase si pufoase si-as arunca apusuri fierbinti cu joc de iubire m-as tolani in zboruri si zboruri,si chiar nu le cunosc culoarea le-o intuiesc a fi asa ...ca mancarime de iarba,amestecata cu maci,bumbisori si putina lavanda. dar una din ele nu mi-ar ajunge si as mai cere o ploaie dulce,suava o roua ,un curcubeu si a vietii otrava. intr-un cuvant nu..nu as putea da-mi inca o viata si vom vedea...
dezamagire imbibata cu gust amar de-ti vine sa musti din prundul ce-ti este mama si tata pe vecie . o simfonie dezacordata ,de rictusuri formate pe niste fete, pe care deja le primisei in camara sufletului cu bratele deschise pentru a le picta tabloul in culori reale si eterne ... ele-si joaca rolul rece si distant trantindu-ti in fata adevaruri pe care nu le cred nici ele ,adevaruri invatate pe de rost , ca de un papagal pestrit si galagios. stii? incerc din greu sa iert si desi deja am facut-o ...dar nu stiu de ce... incerc sa inteleg o lume care nu se chinuie nici o secunda sa inteleaga iar uneori ma intreb daca nu e totul degeaba.. mai greu e sa stergi totul..sa stergi si sa nu-ti imbarci armura impenetrabila si impersonala ce-ti straluceste orbitor, sa nu te agati de ea si sa nu-ti-o faci amanta nici macar pentru o vreme. sa nu-i folosesti trupul de papusa ,golit de orice urma de suflet si sa nu intri in hora falsitatii si mediocritatii cantandu-i imnul cu toata lumea in cor. greutatea iti apasa mintea ,inima , te face greu ,trist si mii de intrebari nu te mai lasa sa respiri . nu stii ce sa mai crezi,ce sa mai vezi, ce mai e real si ....doare ..doare atat de tare incat ramai mut, incuiat si legat fedeles intr-o paralizie naucitoare. nici zambetul nu ti mai e larg ci sta inhibat intr un nod in gat.. iar gatul atarnat de streangul societatii. prea multe care te trag in jos, prea putini care te lasa sa fii tu, prea multe degete acuzatoare care asteapta un semn sa arunce cu pietre. iarasi poate am visat prea mult...poate trebuie sa ma iei de mana si sa-mi arati putin din jungla ta si treptat poate imi face si mie cu ochiul.. sau poate aduc bucata mea de cer sa ploua peste toate si sa ne curete macar un pic de atata fals, rautate si invidie.. si vreau sa ma ploua mai muuult, sa cant prin ea si-n picioarele goale sa alerg iar nerabdatoare...sa alerg sa-mi gasesc iar curcubeul. iar daca-l gasesc fii sigur ca-i stralucitor si o sa-i faci greu fata...asa ca ia-ma de mana, hai sa ne luam toate eurile noastre si sa ne bagam sub ploaie. spune-le simplu ca asa devenim iar unu. devenim Eu sub Soarele nostru,al tuturor si al nimanui.
de toti oamenii care ti-au trecut pragul sufletului, s-au asezat la fereastra si au impartasit cu tine apus si rasarit, cu talpile lipite de aer ,de vantul care -ti canta povesti din timpuri si dimensiuni continue..
Despre zambete mai largi decat soarele, de libertati mai puternice decat un zbor agatat intr-o dorinta de mai mult.
E vorba despre ochi mari ce au innecat lacrimi, trairi si liniste.
Albastri,verzi,caprui, negri..
Nu mai conteaza...
Ochi in care te pierzi si te regasesti continuu, ochi cunoscuti sau straini care-ti trantesc o privire atat de adanca incat iti cutremura toti rarunchii.
Azi este despre cum ti-au inmugurit copacii sinelui,despre cum s-au ramificat peste o intreaga lume ,doar ca tu sa te recunosti in ei continuu.
Oamenii pe care trebuia sa-i intalnesti, sa te intalneasca si sa-ti dovedeasca cum orice e posibil, orice e palpabil.
Diferiti ,ciudati ,frumosi , interesanti, vibrand odata cu tine poate si doar pentru o secunda.
Daruindu-ti linistea ,pacea, adrenalina de care aveai nevoie.
Sau umarul pe care sa plangi fara sa ti fie rusine, fara sa mai porti masti, fara sa te mai sufoci.
Gurile tale de aer proaspat cu care-ti inunzi creierul de oxigen si inima de bucurie.
Totul amestecat intr-o simfonie a naturii care zambeste mandra peste toate posibilitatile tale, existentele tale si sperantele noastre ale tuturor.
Si ce mai e ala timp? ce mai e aia varsta cand tu esti aici, ei sunt aici si vor fi mereu,indiferent unde te-ai afla vreodata?
De ce sa alergi grabit, disperat, fricos si suparat cand maruntisurile-ti curg la picioare asa mici si colorate de vii, si-ti canta munti, vai, campii cu flori?
Imbratiseaza-i pe toti.
Trimite-le cate un gand cald,daruieste-le un zambet.
Postări
