Poate

          Alergi...
          E o goana nebuna in care te simti antrenat si rupi bucati din tarana peticita cu promisiuni crude ,de iarba.
O mare de fiinte,schimonosite intr-un rictus imens se imping grabite, isi croiesc drum printre masini, prin birouri, cluburi, magazine.
          Cu totii fug inspre un finish de care au auzit povesti o viata intreaga.E deja un mit sau o legenda...nici ei nu mai stiu de fapt.Insa nu -i deranjeaza, nu mai gandesc, nu mai simt, nu mai traiesc.
Au atele de care sunt atarnati atat de incalcite... incat cand vor ramane fara mainile ce-i ajutau sa se maimutareasca, se vor prabusi neputinciosi, pe pamantul ce-i asteapta flamand sa se reintoarca.
           Lor nu le mai pasa....sunt atat de fascinati si preocupati de detaliile tehnologiei, de monetarul din dotare ,incat nu reusesc sa treaca dincolo de ramile pictate ale tabloului lor.
           Te trezesti naucit de cap, ursuz si revoltat alergand intr un desert ostil.Tragi deoparte o babuta si o intrebi nervos ce cauti tu acolo?!
Ea...se uita la tine cu mila...urasti mila din ochii ei!....si-ti zice dojenitor:

"- Maica, de unde sa stiu eu ce cauti aici? Eu nu gasesc nimic din cei 73 de ani si tu, ma intrebi pe mine?....Te stiu cumva de undeva?...Ionele, tu esti, mama? "
           
            Te smucesti si pleci.Nu mai alergi...
            Alearga gandurile pe fiinta ta...si te ard, te-neaca, te sugruma...
           Te intrebi cand ai incetat sa mai fii tu, cum ai reusit sa te transformi in acea reflexie hidoasa a ta, din oglinda.Dar nu gasesti vreun raspuns.Te afli singur si pierdut.
Mainile , picioarele , capul ti se ingramadesc toate ....stai ghemuit , te legeni si zvacnesti in sunete numai de tine intelese.Tii ochii atat de stransi incat iti doresti ca totul sa fie un  cosmar.
Daa...sa deschizi ochii si sa piara toate fricile, sa se dizolve toate temerile...sa poti zambi din nou.
Si ...si sa nu mai alergi.Niciodata.
Esti mult prea obosit; lumea ti-a fost zguduita de prea multe ori;
Un respiro, o gura de aer fara otrava iluziilor lumesti e tot ce ceri.Si nu, nu esti un idealist.
              Auzi un zgomot puternic.
              Ti-e mult prea frica sa deschizi ochii.O faci atat de greu incat pentru prima oara simti caramizile grele ce-ti-i acopera ..da..te-ai zidit de tot in tine...esti singur-singurel..degeaba strigi, nu -ti va raspunde decat o boare racoroasa, a unui ecou ratacit ,din trecut..
            Si afli ca esti in pat.Un pat strain si rece ce nu ti aminteste nimic din acea senzatie de acasa pe care ti-o cere impedios umbra de suflet din tine.
acum iti amintesti ca mereu ai schimbat acoperisuri, mereu nu ai adunat prea multe atasamente, ca mereu ai fost abandonat, vinovat....
Oare e zidul de vina?
Daca te-ai zidit prea tare? Ai si uitat sa lasi macar fereastra deschisa, ca usa e de mult un perete al tau.

Tabloul care te-a salvat de cosmar e singura ta identitate...
Fata din el e singura ce te simte, te stie, te cunoaste.
Poate ca te si intelege...