Niste Iarba

Mi-e dor sa-mi asez patura mintii pe iarba din mine.
Sa o las sa creasca cruda, timida dar ambitioasa, curioasa nevoie mare,
 sa atinga raza cea luminoasa ce zilnic o tachineaza si o face sa viseze ca, intr -o zi ,ar putea fi un nor....sau o stea..sau un soare..sau o floare.
 si stau si ma intreb zgaraindu-mi peretii ,care-mi -e cruda si umila mea menire.
intrebarile ma siruie reci si fara raspuns pe spate
alearga nebune intr-un carusel alb-negru insipid 
iar eu le gonesc in gradinita mea cu zmeura de pofte.
Iarba ce-mi creste ma mananca de dor, ma mananca de zburdat prin arome de libertate pura.
ce de flori!
o sa le adun pe toate in privire si o sa le impart lumii din nou,sa bea cu totii din viata
sa uite de nimicurile corporatiste ale ciorbei de existente pe care o sorb zilnic,fara de gust..
toropeala mare,dom'le astazi....
iti smulge toate chefurile din suflet si le amesteca ametitor in mintea ta
inghetata cu gust de pasiune, mare pe crestetul capului, nisip in buzunare 
si liniste
liniste pe pamant.
pace si zbor, toate puse in gand,toate legate si duse-n mormant.
mananc din pastele mele de azi facute cu zbarnait de nou
le savurez 
lumea trece,lumea vine
lumea nu stie
nu stie ca azi ele au gust de iarba..
de iarba pe care mi-as intinde trupul,
de iarba care-mi cere sa sarut pamantul.